A fi naţionalist în România de azi

România, în toată istoria ei, a cunoscut momentele cele mai faste, cele mai fericite, atunci când la guvernarea ei s-au aflat forte nationaliste, guvernanti care au stiut să înteleagă imperativul interesului national. Aflată, cum spunea cronicarul de odinioară, „în calea tuturor răutătilor”, adică într-o pozitie geo-politică nefericită, în zona de contact si de confruntare a unor mari imperii, România a trebuit să facă uz, pe rând, de arma diplomatiei si de arma rezistentei militare pentru a nu dispărea de pe harta lumii.

Românii au întemeiat state proprii la începutul secolului al XIII-lea, Moldova si Tara Românească, si de atunci până azi au avut o existentă statală neîntreruptă. O performantă unică în jumătatea de Est a Europei si nu numai. Dacă este să găsim o explicatie pentru această performantă, nu putem ocoli rolul decisiv al unor domnitori si cărturari, al unor politicieni, aflati în serviciul interesului national, al unui sentiment puternic al identitătii nationale. Această atitudine si-a găsit expresia teoretică cea mai strălucită în opera lui Mihai Eminescu, poet de geniu si gânditor politic de o rară profunzime si de un angajament total pe linia nationalismului românesc.

O precizare: mai ales de la Mihai Eminescu încoace, nationalistii români s-au delimitat de sovinism, doctrină primitivă, ale cărei excese au fost deseori catalogate drept manifestări nationaliste. Nimic mai fals! Dar adversarii nationalismului, românesc si de pretutindeni, se străduie să stabilească o egalitate, o omonimie între nationalism si sovinism! si deseori reusesc să instaureze această confuzie inacceptabilă. Este chiar situatia în care ne aflăm azi în România.

De 20 de ani, imediat după 22 decembrie 1989, România a intrat sub guvernarea unor politicieni si a unor partide care s-au depărtat tot mai mult de politica interesului national. Sub umbrela globalizării si a europenizării, aceste forte politice au urmat un program anti-national, potrivnic intereselor nationale, iar ideea de bază a acestui program a fost demonizarea marilor nationalisti români, a ideii nationale, inducerea în mentalul colectiv a confuziei dintre nationalism si sovinism. Cea mai mare parte din mass media a sprijinit acest program care, în esenta lui, înseamnă abdicare de la linia interesului national.

Acest lucru se observa si la nivel local unde paduchii puterii incearca in mod sistematic destramarea organizatiei si naruirea unui vis nobil, acela de a simti romaneste.  Nu vom raspunde la asemenea provocari meschine dar asteptam pana cand starvul din care se hranesc o sa moara odata cu ei.  Se manifesta si un masiv sprijin extern pentru a se contracara traditia politicii nationaliste din România. Nimeni, nimic, niciodata  nu poate inlocui nationalismul cu servilismul. Noi am demonstrat recent la Calarasi.

Regimul ceausist a fost catalogat de unii drept socialism nationalist – etichetă destul de potrivită cu realitatea faptelor. Asa se face că deseori manifestările nationaliste de după 1990 au fost taxate ca expresii ale atasamentului la politica ceausistă. Usurinta cu care se uzează de această acuzatie îi face pe multi patrioti români, care nu au agreat politica lui Nicolae Ceausescu, să se abtină a-si exprima în public punctul lor de vedere nationalist.

După 1990 s-au afirmat două partide nationaliste, PUNR – Partidul Unitătii Nationale a Românilor, si PRM – Partidul România Mare. Pe rând, aceste partide au fost „ajutate” să iasă de pe scena poolitică. În momentul de fată, în Parlamentul României vocea interesului national nu se mai aude. Despre niciun parlamentar român nu se poate spune că este un nationalist. În schimb, partidul anti-românesc UDMR, al maghiarilor cu sperante revizioniste, cu visuri de autonomie teritorială etc., se află mereu din 1996 la guvernare, în ciuda sustinerii sale de numai 6% din electorat.

Situatia este cu atât mai bizară cu cât electoratul nationalist, după unele aprecieri, ar depăsi procentul de 50%. Aceasta este una dintre explicatiile faptului că absenteismul de la vot se situează în jurul aceluiasi procent. Electoratul nationalist se simte nereprezentat pe scena politică, de aici sentimentul foarte răspândit printre români că „nu am cu cine vota”! Sperăm si asteptăm să se ivească forta politică în stare să organizeze si să reprezinte nationalismul românesc, care a fost dintotdeauna principalul făuritor de istorie la Nord de Dunăre. Speranta noastră se întemeiază pe faptul că tineretul din România de azi, în ciuda manipulării care se exercită asupra sa, este departe de a se despărti de idealurile nationale. Ce am reusit noi sa cladim in organizatia judeteana a PRM, prin calitatea si devotamentul oamenilor, prin entuziasmul  nationalist, nu poate fi umbrit de ciocli unei false puteri carora le-au murit cainii de drum lung.

Ionel Dumitru
Presedintele organizatiei judetene a
PRM Calarasi

Unii au citit și asta: