infomuntenia.ro
Valentin Hogea este un tânăr din Călăraşi, fost realizator de emisiuni la Radio Stil Fm Călăraşi. Căsătorit de puţini ani, acesta şi-a dorit mai mult de la viaţă pentru el, tânăra lui soţie şi familia sa. Aşa a hotărât să-şi încerce norocul şi să plec să muncească în Italia, pentru venituri mai mari decât în România.
A avut ghinionul să fie în locul nepotrivit, în momentul nepotrivit. Aflat în prezenţa altui român la locul unui scandal, conaţionalul călărăşeanului înjunghiind un ucrainean, a fost arestat şi încarcerat. De săptămâni întregi nu ştie de ce este acuzat, nu ştie cum să se apere. Aveţi, în continuare, un fragment din una din scrisorile pe care soţia, din Călăraşi, le-a primit de la Valentin Hogea. Se vor implica autorităţile din România să rezolve situaţia acestui tânăr?
“… m-am rugat şi am plâns”
„Îmi este greu fără voi. Gândiţi-vă că dacă într-o zi schimb trei propoziţii cu cineva e o binecuvântare pentru că nici măcar la aer nu mă scot. Până şi animalul de la zoo are curtea lui în care iese şi respiră aerul curat. Sunt inumani, într-un fel, şi seara e aşa de rău când auzi din celulele altora, râsete, dialoguri, televizoare sau îi auzi bnucurându-se la meciuri.
Îmi vine greu. Citesc Noul Testament pentru a doua oară acum. Am mai avut două cărţi în engleză şi încă le mai am, dar de patru zile mă tot rog de ei să mi le schimbe şi nu vor. Sunt foarte nepăsători. Azi, la prânz, a fost slujba de duminică, unde fireşte că nu mi-au permsi să mă duc, dar am ascultat la geam, m-am rugat şi am plâns. Mă rog în fiecare seară pentru voi şi pentru toată familia.
Vă rog să-mi scrieţi şi atunci când vine avocatul să-mi dea scrisorile. Scrieţi-mi ce spune el, care e situaţia mea, cât mai aştept,ce va face? Pentru că abia ne înţelegem şi nu ştiu să-l întreb prea multe. Azi m-au informat că nu mai am cenzură asupra corespondenţei. E o bucurie când aud vocea avocatului fiindcă ştiu că o să ies din celulă şi cinci minute cobor să vorbesc puţin cu cineva. Chinuit, dar vorbesc. Am o activitate.
Trece greu timpul, greu, greu, mult prea greu. Nu am nimic de făcut, nu am un obiectiv pentru mai încolo sau pentru mai târziu. Să zici că mâine trebuie să fac aia sau aia sau asta… e un chin. Şi mai ales nimeni nu-mi spune „Bă tu o să stai aici până pe data de… sau pe data cutare mergi la judecător”. De ce sunt aici? Mi s-a spus că sunt în arest preventiv. Până când? E mai rău ca în România. Acolo ştii că ai un mandat de 24 de ore, mergi la judecător, ţi-l prelungeşte… îţi dă 48 de ore, apoi iar mergi la judecător.. şi tot aşa. Plu scă acolo poţi primi vizite şi pachete. Mă mir sincer că ai noştri sunt mai umani ca ăştia.
“Sunt nevoit să trag apa ca să beau”
Cred că trebuie daţi în judecată pentru abuz, lipsire de drepturi umane esenţiale, instigare la sinucidere, etc. În fine, doar spun astea, dar totuşi să ţii un om izolat atâta timp, fără chiuvetă, fără WC, fără oglindă, să bea apă din ţeava al cărei scop este stropirea pişoarului, să fiu nevoit să trag apa ca să beau apă, să nu am masă sau scaun, să-mi fie interzis să vorbesc cu cineva ca să iau un pic de aer…
Cât poate un om rezista? Mulţumesc lui Dumnezeu că încă rezist, mulţumesc că îmi dă putere şi speranţă! Oare nu există nici o cale cum ar fi arest la domiciliu, eliberarea sub control judiciar, interdicţia de părăsire a localităţii sau a ţării? Mă gândesc în fel şi chip, dar nu ştiu ce are de gând avocatul. Oare chiar nu poate face nimic? Nu au nici o probă împotriva mea. Au doar declaraţia unui beţiv care nici măcar nu e coerentă. Ce voi face dacă procesul ţine un an? Un an stau la puşcărie după care (Doamne fereşte, ar fi culmea) să-mi dea pedeapsă?!
Doamne păzeşte-mă! Azi m-au scos la aer. M-au trimis singur într-o cuşcă de beton din care vedeai doar cerul deaupra şi asta la miezul zilei. După ce că era prima oară când ieşeam afară, pe căldura asta, mi-a venit rău şi după doar 5 minute le-am zis că mi-e deajuns pentru că m-a luat ameţeala.
“Am vrut să-mi ajut familia, dar i-am adus amărăciune”
Zâmbesc amar când mă gândesc că am venit să-mi ajut familia, să le aduc o bucurie şi iată-mă îndatorându-mi familia şi aducându-le amărăciune, fără să fac nimic rău, fără a fi implicat în ceva. Îmi vine să mă zgârii pe faţă de ciudă. Dumnezeu să mă ajute, să mă scoată din asta cât mai repede, căci nu mai rezist mult. E ca şi cum aş trăi aceeaşi zi din nou şi din nou. Vă rog, interesaţi-vă ce drepturi am aici, căci nu ştiu de ce nu primesc pachet. Nu ştiu ce pot să primesc sau ce pot să cer sau cui să cer. Nu ştiu nici cum să cer. Nu ştiu nimic. Sunt vai mama mea! Le-am zis poliţiştilor să anunţe la ambasadă despre cazul meu. Se fac aproape două săptămâni şi nu s-au sinchisit cu nimic. Bani îmi ajung foarte târziu, ăştia nu-mi dau răspuns. Îi întreb şi… degeaba.
Am fost cu avocata să fac o cerere de îmbrăcăminte, că aveam valiza la ei şi când a plecat avocata m-am dus să văd dacă îmi aprobă şi a început poliţistul să ţipe la mine că „ce îmi trebuie mie îmbrăcăminte. Nu am şi oricum nu îmi dă nimic azi. Poate mâine, e el al dracu’…”. Mâncarea e un dezastru.
Avocatul îmi spune „speriamo, speriamo”, dar ce sper, la ce sper?! Ajutaţi-mă! “